Recenzii

Recenzia volumului „Anastasis” realizată de Octavian Apahideanu:

http://no14plusminus.ro/2013/12/10/quo-vadis-domine/

*

Recenzia volumului „Anastasis” realizată de Veronica Anghelescu

http://no14plusminus.ro/2013/11/10/noi-aparitii-editoriale-adrian-georgescu-anastasis/

*

Moartea spionului

recenzie

 Scriitorul Adrian Georgescu a publicat la editura Sieben Publishing în acest an a 2-a ediţie a romanului „Moartea spionului”, fiind cea mai recentă carte dintre cele 20 publicate de autor.

Romanul impresionează prin  personajul principal – spionul, de altfel şi singurul – o mască a autorului în postura de creator de artă care ,,… încordându-şi auzul să vă asculte şi pe sub împăienjenirile ochilor vă vede pe fiecare aşa cum sunteţi – un fel de oglinzi: nu iartă….”, oglinzi care sunt metamorfozate în circumstanţe, idei şi principii necesare autorului-spion pentru popularea propriul spirit şi a operei sale literare şi care opun rezistenţă în faţa oricărei tentative de schimbare pentru că, de fapt, oglinzile reflectă autenticul existenţei şi pe cale de consecinţă şi al operei de artă.

Romanul îmbracă haina unui monolog interior, redând stări şi sentimente, nu fapte sau evenimente; astfel, face trimitere către scrierile postmoderniste. Toată înlănţuirea de gânduri se proiectează când în trecut, când în viitor, ca un continuum de stări afective. Tocmai pentru a întări trăsăturile de scriere postmodernistă, romanul lui Adrian Georgescu are numeroase accente lirice „trădate” în fragmente precum: „Eu-urechea./Eu-ascultătorul./Eu mă spun./Eu vă zic./Eu concluzionez. Eu  cine sunt eu./Bubă în suflet; bulboană conştiinţa. Pretutindeni purulenţa.” (p. 47), „Ura./Neîncrederea./Nefericit spionul./Cutremur./Nenorocire.” (p. 49), „Nu ştiu cine/ascultă/citeşte/desluşeşte-/-dar cui îi mai pasă de/ceva/cineva.” (p. 65).

Stările existenţiale se succed de la nivelul unor trăiri organice, de exemplu „respiram”, până la afirmarea absolută a existenţei în „Eram”, „Trăiam”- „Respiram./Nu mai credeam./Existam./Mergeam./Eram./Priveam./Nu vedeam./Trăiam./Nu mai simţeam./ Ar fi trebuit să fi sosit” (p. 69-70).

Întregul roman este centrat pe un singur personaj care poate fi considerat un alter ego al creatorului înzestrat cu har divin, de fapt, un portret al autorului însuşi.

Această situare a autorului exclusiv în planul stărilor şi trăirilor afective determină ca  lectura acestei cărţi să nu fie una tocmai facilă pentru un cititor obişnuit cu o carte ancorată în canoanele clasice, care ar fi tentat să caute şi să găsească în lectura acestui aparent fragment de proză un fir narativ bine conturat.

Mihaela Bute

*

Ţărmul

Prezentare realizată de Catrina Caluian, Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” Galaţi

Romanul Ţărmul, apărut la editura Sieben Publishing din Bucureşti în anul 2011, reprezintă ediţia a doua a romanului „Sfântu Gheorghe. Un jurnal” publicat în 2004 la editura Amurg Sentimental.

Ţărmul, un roman autobiografic, ne relatează fapte şi episoade trăite de autor  într-un loc mărginit de Dunăre şi Marea Neagră. Scrierea este una atipică şi poartă amprenta unei filozofii existenţiale imprimată autorului de profesorul său Grigore Popa. Scriitorul gălăţean A.G. Secară plasează stilul acestui autor între „lirism şi un fantastic al limbajului” şi-l aseamănă, după construcţia frazelor, cu dramaturgul, nuvelistul şi poetul anglo-francez Samuel Beckett. Asemenea romanelor lui Beckett, din proza lui Adrian Georgescu se întrevede chinul şi agonia de a exista într-o lume deşartă : „actualitatea mi se impune cu străşnicia nimicului”.

Textul literar-artistic iese din tiparele obişnuite prin lipsa aproape în totalitate a semnelor de punctuaţie. Prezenţa acestora ar fi încurcat cu certitudine „creativitatea sugestivă şi cursivitatea discursului artistic” este de părere George Irava în lucrarea „Adrian Georgescu în zece cărţi”. După primele douăsprezece pagini începi să te obişnuieşti cu stilul autorului, iar cititul devine chiar o provocare. Frazele par a fi versuri în proză, cititorul fiind invitat să „jongleze” printre expresii, să le reaşeze pentru a obţine puzzle-ul care-i transmite gândul autorului. După atâta efort eşti chiar mulţumit de tine şi următorul paragraf devine o nouă provocare. Astfel, cititorul nu mai este pasivul care are cartea în mână şi se informează, ci se transformă în activul care trăieşte cele vizualizate.

Despre ceea ce transmite acest roman găsim la pagina 17: „despre spiritualitatea acestui om şi despre respingerea sentimentalităţii care se pregăteşte să-l împingă-n pierzare”. Faptul că este un eseu autobiografic o adevereşte însuşi autorul prin frecventa folosire a „sinelui”, „tu eşti eu”, „tu care este eu”. Acelaşi George Irava este de părere că deşi „motivarea autobiografică stă sub semnul realităţii,  totuşi la Adrian Georgescu ficţiunea este cea care domină autobiografia, creându-se astfel un sistem autonimic care a pus în evidenţă o interesantă latură expresivă a prozatorului, prin care îşi asumă justificarea propriei sale reprezentări trecută prin actul de creaţie reflectat în propria sa gândire şi totodată îi creează premizele recompunerii existenţei sale spirituale prin propriile mijloace”.

Marea, ţărmul, valurile sunt elemente prezente în rândurile de faţă dar pe care le regăsim şi în alte romane ale lui Adrian Georgescu: „Acest bărbat ştie că marea îi e răspuns nedumeririi (…) abia acum poate înfăţişa oglindirea lui – ceea ce este şi de ce – pe chipul mării” (citat din romanul „Căpăţâna unei păsări de apă”).

Deşi total neconvenţională, criticii sunt de acord că opera domnului Adrian Georgescu este a timpului în general, chiar dacă a fost creată la sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI.

*

Recenzie

Anul putorii coperta 1

Anul putorii – imagine a realităţii lumii

Cea de-a şaisprezecea carte a lui Adrian Georgescu, romanul-eseu Anul putorii, a cărui naraţiune a fost structurată în formă de jurnal, păstrează caracteristicile estetice, stilistice şi compoziţionale experimentate cu eficienţă de autor în celelalte scrieri ale sale. De data aceasta, prozatorul problematizează relaţiile dintre eul existenţial (personajul Eu-fiul) şi existenţa originară (personajul maica prea bătrână)dar şi cu timpul şi spaţiul real al fiinţialităţii sale (puţul 07, adică anul 2007 şi apartamentul în care locuiesc cele două personaje) precum şi cu Dumnezeu (Doamne-Doamne).

Naraţiunea nu relevă cu claritate „culorile” evenimentelor provocate şi promovate de raporturile dintre existenţele puse în mişcare ideatică, ci evidenţiază o lume plină de nuanţe evenimenţiale aflate într-un permanent conflict faptic şi dialogal, nuanţe care se întretaie, se suprapun, se anulează reciproc şi se recompun  într-un spaţiu comunicativ  anulat şi recompus, instantaneu şi în durată. De însăşi ordinea sa antagonică, ivind sau suprimând sensuri semnificative ale trăirii, în conformitate cu cerinţele motivate ale naraţiunii.

Dacă evenimentele narate în roman au o evidentă legitimare particulară, uneori fiind implicate, demonstrativ, chiar aspecte din biografia autorului, ele, însă, conturează cu subtilitate, dar temeinic, printr-o simbolistică structurată cu fidelitate faţă de realitatea problematicii, o generalitate semnificativă care dă un sens efectiv povestirii.

„Vin la voi aproape fără nume: nenumit şi nenumărându-mă sub ochiul lui Doamne-Doamne m-ai ţintuit: vin să credeţi deşi nu deplin şi nu chiar dezinteresat şi de zicăuşul de poveste…”  Zicăuşul de poveste (autorul) care ne relatează cum că într-un oraş al anului 2007 (puţul 07) o femeie în vârstă (maica prea bătrână) suferă de o boală greu de suportat, atât de către bolnavă, cât şi de către cei din jur. Femeia este luată, pentru îngrijire, de fiul ei (Eu-fiul). Relaţiile dintre cele două personaje sunt contradictorii, determinate fiind atât de datoria sentimentală a fiului faţă de mama sa, şi a mamei faţă de fiul ei, cât şi de insuportabilitatea bolii femeii. Limitele relaţiilor dintre mamă şi fiu se situează, în contrarietatea lor, între normalitatea unei afectivităţi familiale necondiţionate şi ura reciprocă determinată de neputinţa femeii de a controla efectele bolii sale urât mirositoare şi disperarea cu care fiul le suportă. Labilitatea relaţiilor dintre cei doi protagonişti creează premisele inconsistenţei legăturilor dintre aceştia şi cel care le guvernează spiritele, Dumnezeu. Legăturile dintre eu-fiul şi Dumnezeu devin imnice sau se transformă în pioase rugăciuni de slavă când relaţiile dintre mamă şi fiu sunt normale, sau se ruinează când relaţiile familiale dintre mamă şi fiu se deteriorează.

Dar intenţia autorului nu a fost aceea de a se cantona în particularitatea evenimentelor, ci de a extrapola această specificitate, simbolic şi semnificativ, în planul general al realităţii universale, în scopul dezvăluirii unor adevăruri generale despre viaţă. Apartamentul în care eu-fiul locuieşte cu maica prea bătrână, pentru a o îngriji, este un segment al lumii reale, care poartă în el matricea lumii din care face parte şi în care autorul trăieşte viaţa unui personaj, ca parte componentă a acesteia. De aceea, generalitatea lumii reale este semnificată, şi de personajele implicate în naraţiune. Mama prea bătrână sugerează fiinţialitatea genezei acestei lumi în care eul se legitimează ca necesitate a echilibrului unei trăiri antagonice, iar slava perpetuării omenirii prin mamă către fiu e dăruită iadului prin naşterea fiului de către mama sa, încât însuşi Dumnezeu ar putea institui şi motiva moralitatea vinovăţiei.

Eu-fiul, personaj esenţial al naraţiunii în definirea lumii reale, a cărui existenţă e trăită de însuşi autorul narator, ca exemplaritate sacrificată cunoaşterii de sine şi de lume, printr-o trăire dramatică, împreună cu geneza-mama prea bătrână, trasează limitele unei lumi care moare şi se regenerează din cenuşa propriilor ei contradicţii. Acest personaj, care se autodescoperă permanent, află că nu poate fi altfel decât e lumea în care trăieşte, şi că această lume poartă în esenţa sa ceea ce îi este lui specific. Singura nădejde şi, deopotrivă, dezamăgire, este opera sa. Autorul speră ca oamenii să înţeleagă sensurile umaniste ale operei sale dar, totodată, se îndoieşte că se va întâmpla aşa, operă care, spre amărăciunea sa, îi va anula dreptul la moarte.

Însăşi speranţa în dragoste este o aventură lipsită de aspiraţie. Prezenţa iubitei creţe îi dă doar posibilitatea să se regăsească pe sine ca fiinţă umană. Dar, în relaţionarea evenimentelor, suferă o aspră dezamăgire: pus să aleagă între mamă şi iubită, dintr-o datorie familial-umană, alege mama. În aceste condiţii, iubirea se risipeşte până dincolo de orice iluzii. Concluzia trăirii este dramatică: trăirea acestei lumi se bazează pe minciună, înşelătorie şi ură: „Nimic n-a fost adevărat din ce a desfăşurat eu-fiul să arate înfăţişându-se pe sine agregat de minciuni: minciună răzbunarea lui; o înşelătorie violenţa îl sălbăticise dovedindu-l feroce”. Datorită acestei ferocităţi, eu-fiul este pe cale să-şi  piardă credinţa în Dumnezeul care îi refuză dialogul. Aşa se face că în minte îi încolţeşte gândul sinuciderii semnificată de sinucigaşa Virginia Woolf, gând care, în cele din urmă, îşi găseşte oarecum liniştea în zece circumstanţe ale fericirii care stau sub semnul autonomiei.

Dar personajul central, în jurul căruia gravitează dramatic toate evenimentele, stările de lucruri, personajele şi celelalte elemente constitutive ale naraţiunii, este putoarea emanată de boala mamei prea bătrâne care se află într-o fatală neputinţă de a se autocontrola. Putoare care este prezentă pretutindeni: în apartamentul în care mama bătrână este sechestrată, în afara apartamentului, în drama şi conştiinţa personajelor, în aer, în lumină, în întuneric, în gândurile eu-fiului şi ale cititorilor, putoare care se metamorfozează într-o ipostază a  lumii, în lumea însăşi, aflată în momentul apocaliptic, o lume care se autoneantizează: „Focul dezlănţuit de maica mea prea bătrână mistuie pe eu-fiul – patria şi pământeasca scoarţă. Foc – dogoarea: cenuşă” – putoare care justifică şi titlul romanului.

Împlinirea sistemică a naraţiunii îşi găseşte un nume, „Anul putorii”, un nume care se aşează în lume trist şi fără glorie, un nume care nu e înţeles de către oameni şi care îşi prevesteşte sfârşitul prin ceea ce a fost începutul lui. Un nume care înghite totul: timp, spaţiu, iluzii, dezamăgiri, autorul, cititorul, într-o nesfârşită şi semnificativă repetare, un nume care simbolizează o lume ca o carte ce se oferă plenar conştiinţei cititorilor.

George Irava

 *************************************************************

Hagigadar

                         Hagigadar

Roman, ediţia a II-a

Sieben Publishing, 2009

Recenzie

Romanul Hagigadar constituie cea de-a doua parte a trilogiei ce poartă acelaşi nume şi al cărei prim tom este constituit de volumul de proză scurtă Nu-i aşa?, urmând să fie încheiată de Iubi-te-voi! – în curs de publicare.

Romanul Hagigadar este surprinzător din multe puncte de vedere. Departe de a mai fi un test  de receptare pentru cititorii săi, obişnuiţi cu stilul amalgamat, wolfian-joyce-ian în care scriitorul şi-a redactat opera până acum, romanul prezent este expresia unui tragic dialog lăuntric, purtat într-o manieră autocaracterizatoare, autobiografică, de către autor cu lumea în care nu îşi găseşte loc. Este, din acest punct de vedere, romanul unui romantic inadaptabil, al unui îndrăgostit ce aşează iubirea pe cel mai înalt piedestal şi aprinde în jurul ei un rug. Romanul debutează cu însăşi imaginea dragostei ieşind din valurile mării şi impunându-se existenţei sub forma dumnezeirii: „furtuna se va fi năpustit o secundă – de neperceput pentru omul aflat pe ţărm; cu neputinţă să o sesizeze altfel decât prin mijlocirea femeii creţe – Oh: vaporoasă incertă. Acest Hristos nu şi-a spus numele. – zice acest bărbat cui vrea să-l asculte: bărbaţi femei copii găsindu-se pe versanţii dunelor se aleagă se prind se întrec;râd şi se îmboldesc. Şi tot el se lămureşte într-o doară că abia acum darul lui Dumnezeu i se impune existării Noi ne vom trăi timpu-mpreună. – se miră el năzărindu-şi că vede iar pe femeia creaţă ivind-o valurile întrupând-o timpul: a fost este acelaşi timp – va fi timpul: există”.

Prima parte a trilogiei, volumul de proză scurtă Nu-iaşa? prezentase într-o manieră autobiografică trăirile naratorului aflat la vârsta de 52 de ani şi trăind o arzătoare dragoste pentru o femeie mult mai tânără, dragoste pentru care jertfise întreaga sa existenţă de dinainte, abandonându-şi familia şi avântându-se într-o călătorie presărată cu întâmplări imprevizibile, dureri şi fericiri şi la capătul căreia se află mântuirea sau moartea. Articulându-se solid pe fragmente din Biblie / ritualul ortodox, cele şase proze ce alcătuiesc volumul Nu-i aşa? sunt dezvoltate în cele şase părţi ale romanului Hagigadar, structurat în trei capitole şi trei cărţi.

Înainte de a prezenta pe scurt subiectul romanului, sunt necesare câteva cuvinte despre titlu. Hagigadar este un cuvânt armean ce se traduce prin „cea care împlineşte dorinţele”. O mănăstire de pe teritoriul României se numeşte chiar astfel, şi istoria ei poate sugera semnificaţii grăitoare pentru înţelegea mai profundă a romanului lui Adrian Georgescu. Situată lângă Suceava, mănăstirea Hagigadar este cunoscută de către localnici ca fiind un loc unde toate dorinţele devin realitate dacă pelerinul parcurge drumul până acolo în tăcere deplină. Similar este şi drumul parcurs de eroul romanului Hagigadar, personajul care „vorbeşte” cel mai puţin, căci el nu are de comunicat altceva decât dragostea. Vocea sa este cea mai puţin audibilă în roman;  în rest toate celelalte personaje încearcă permanent să comunice cu el – şi unele cu altele – însă fără prea multe şanse de succes, după cum vom arăta în continuare.

Universul constituit de Adrian Georgescu în această carte, precum şi în celelalte, este un spaţiutimp al noncomunicării. Eroul romanului Hagigadar este un singuratic; ceea ce are el de comunicat se izbeşte imuabil de incapacitatea celorlalţi de a putea decodifica un limbaj care este, în mod fundamental, foarte simplu: limbajul adevărului, al onestităţii, comunicarea esenţei fiinţialităţii.  Ca şi în romanul Unul şi el însuşi, eul narativ nu îşi poate alătura sieşi un al doilea eu, rămânând singur. Salvarea sa într-un univers care îl  respinge este dragostea, temă pe care scriitorul o dezvoltase şi în romanul Căpăţâna unei păsări de apă.

Subiectul romanului este, în aparenţă, foarte simplu. Naratorul se îndrăgosteşte de o altă femeie, părăsind, pentru aceasta, pe cea care îi fusese soţie timp de 20 de ani şi cu care are doi copii. Dragostea pentru iubita creaţă, mult mai tânără, ajunge să-l devoreze, purtându-l prin rai, purgatoriu şi paradis, ucigându-l şi înviindu-l în fiecare zi în care detaliile sordide ale existenţei îşi continuă drumul fără a fi perturbate de ceea ce înfierbântă inima eroului. Dragostea se derulează printre facturi care trebui plătite, priviri iscoditoare presărate pretutindeni, comentariile insidioase ale celor din jur, bârfe, convenţii, „gura lumii”, conştiinţa păcatului săvârşit şi care stă la temelia noii iubiri, blestemele, injuriile şi condamnările societăţii, catalogarea acestei iubiri ca fiind interzisă, însă rămâne la fel de puternică şi de egală cu sine în sufletul eroului până la sfârşit. Principiul de bază este unul străvechi, pornind de la premiza că Dragostea este îndelung răbdătoare (1 Corinteni 13) şi rămâne inalterabilă, în ciuda tuturor obstacolelor.  Iubind desăvârşit, eroul se îndumnezeieşte, arzând până la capăt,  transformându-se într-un nou Hristos ce acceptă să fie răstignit pe însuşi altarul dragostei sale pentru a asigura dăinuirea sentimentului ce capătă astfel dimensiuni universale, iar faptul de a muri din dragoste, în plan simbolic, este echivalent cu învierea, pe care autorul nu o mai notează, fiind subînţeleasă; romanul se încheie cu strigătul eroului – „Tată – vin” , echivalenţele biblice sunt evidente – „Părinte, în mâinile tale încredinţez duhul meu” (Luca 24, 46).

Există patru personaje în Hagigadar.  Eroul, denumit cel mai adesea „acest bărbat”,,dar care capătă, pe parcurs, câteva alte nume, în funcţie de cum este răsfrânt în celelalte personaje sau cum este perceput de ele. Pentru unul dintre personaje el va fi în desfăşurarea întregii secvenţe, „Ion”, nume neutru ce sugerează, desigur, pierderea sa în anonimat, transformându-se apoi în „iisus”, îndumnezeindu-se tocmai prin faptul de a refuza să se integreze în normele sociale impuse de instanţe invizibile şi absurde; va fi numit apoi, succesiv, „acest bărbat”, „omul nostru”, spre finalul romanului – simplu: „omul” şi, în final, „răstignitul”, o înnobilare treptată a atributelor sale, congruente cu acţiunile lui, la început revoltătoare în ochii celorlalţi, în final tragice, înnobilatoare.

Celelalte personaje apar episodic însă au roluri ferm stabilite. Femeia brună este cea care îi fusese soţie eroului şi care, părăsită fiind, lansează o adevărată diatribă împotriva acestuia, insultându-l, acuzându-l, sfâşiindu-l, însă, în fapt, încercând să ascundă dragostea înşelată, teama de singurătate, imposibilitatea acceptării înfrângerii sale ca soţie în faţa unei nou venite. „Acum liniştea mare scobeşte în tâmplele femeii brune văgăuni de adăpostire şi pulverizează bunăvoinţa şi indiferenţa – despre care se poate crede că este pregătire de moarte – anticipare a mormântului. Blestematule; te zgâieşti la momâie şi nu-ţi recunoşti nevasta. N-a devastat-o timpul nici întâmplarea prezentă nu-i seceră anii după cum nici părăsirea n-o devorează. Ştiu că în faţa ta şi în spatele minţii ţi se prezintă o femeie aproape bătrână şi nu mai are loc în inima ta. Ei i se îngăduie să se ducă la servici – să alerge după cumpărături şi să se îngrijească de casă să cureţe ceea ce spurcă alţii şi să te jinduiască şi să doarmă singură. Şi”. Cuvintele ei, însă, nu se întemeiază ca adevăr întrucât, incapabilă de a comunica adevărul simplu şi dureros, ultim, al fiinţei sale, durerea de a fi înşelată, părăsită, ignorată, ea se va cufunda într-o suferinţă din ce în ce mai clişeizată, mai adaptată la ordinea morală a vremii şi aliniată la alte asemenea întâmplări banale. „Vai – groaznic de spus: m-a părăsit bărbatul lăsându-mă cu domnişoara de douăzeci de ani şi cu adolescentul – copiii noştri – pe treptele casei care nu ne aparţine: nu urcăm şi nu coborâm. S-a dus – nebun după femeia slăbănoagă cu părul roşu şi ochii blânzi – aşa se zice. Vai: groaznic pentru inimă şi mintea îngrozită – viaţa mi s-a închircit; oare să mai aştept – Oh: nu.

Scundă şi brună îmbătrânită brusc se întinse pe pat şi apoi îşi făcu de lucru cu o mulţime de cărţi dintre care niciuna de citit tocmai acum; îl vede pe bărbatul plecat pe tavan dându-şi nimbul pe spate îi copleşeşte lumina ochii doi aştri

şi

deodată nu mai există Totuşi acesta a fost bărbatul meu – părăsitorul – nu cel de care îmi amintesc viscolindu-mi gândurile descoperind între ele vălătuci de fum: faptele îngrămădite minciuni şi pizme – nesimţirea lui.”. Gestul ei simbolic de a-i cumpăra pantofi, de a-i înlocui pe cei rupţi cu unii noi – gest de afecţiune la început, se va transforma, în urma părăsirii ei, într-unul de batjocură când, rănit de moarte, eroul, „răstignitul”, în agonia morţii, se va afla vulnerabil în faţa ei, moment în care ea îl va încălţa cu o pereche de pantofi roşii (un amănunt interesant este şi acela că titlul iniţial pe care scriitorul îl alesese pentru acest roman fusese De la prima pereche de pantofi la ultima).

Cel de-al treilea personaj, femeia creaţă, este „obiectul discordiei”, fiinţa pentru care eroul renunţă la tot, cea care îşi face apariţia în roman ieşind din mare, dăruindu-i eroului deplinătatea dragostei. Îndumnezeită la început, denumită „hristos”, îl va îndumnezei pe erou prin împărtăşirea dragostei ca totalitate. „Neîncrezătoare iubita creaţă se răsuceşte spre tine şi-ţi aruncă în faţă: Nu mi-au crescut aripile încât să zbor – mă tăvălesc pe nisip în jurul lăcaşurilor tălpilor tale şi-ţi păstrez umbra în braţe: eşti bărbatul meu încăput de păcat. Urmează cuvintele care descătuşează iubirea.

Atunci îi spui: Iubirea ta este cerul mă inspiră să mă înalţ ca să nu-l ajung: îl sper şi îl respir şi mă trăiesc în el iubindu-te până la cer. Şi mă opun înstrăinării tale şi nu-ţi mângâi glezna să te înduplec să mă mai priveşti o dată şi să mă consideri omul capabil să te iubească pretinzând la rândul lui spor de iubire încredere compasiune tocmai ura însă absolvă-l de indiferenţa şi lustrează-l de nepăsare”. Deşi drumurile celor două personaje (femeia brună – femeia creaţă ) nu se intersectează pe tot parcursul romanului, amândouă determină creşterea şi înălţarea eroului până la starea de fiinţă divină.  Amândouă fuseseră, în anumite momente ale vieţii sale, dătătoare de dragoste; apoi, în etapele ulterioare, dătătoare ale durerii. Femeia creaţă este cea care îi îndeplineşte eroului singura dorinţă, cunoaşterea dragostei, transformându-se astfel în Hagigadar, împlinitoarea tuturor dorinţelor, pentru faptul că a fost capabilă să îndeplinească o singură dorinţă, căci pentru eroul romanului faptul de a fi primit răspuns la o rugăciune este echivalent cu a fi primit răspuns la toate rugăciunile sale, rostite sau închipuite şi la toate rugăciunile rostite vreodată de toţi oamenii.

Ultimul personaj, prezenţă discretă pe tot parcursul romanului, este maica bătrână, mama eroului, aflată la o vârstă foarte înaintată,  care îl însoţeşte în tot periplul său lumesc şi spiritual, neîndeplinindu-şi însă rolul de mamă. Pare a avea virtuţile unei făcătoare de vrăji mai degrabă decât ale unei alinătoare a durerilor; învestită cu toate „calităţile” oricărui membru al societăţii: îi place să asculte pe la uşi, să se zăvorască în cameră, să se înveşmânteze în haine scumpe,  pentru ca apoi să înceapă să uite, ţinându-se de fiul ale cărui acţiuni nu le înţelege şi nici nu face vreo clipă un efort pentru aceasta. „Mama – potopire de griji nefericiri şi mister – se furişase printre dune să-şi întâlnească fiul – deopotrivă orbindu-i lumina solară. Voia să-l avertizeze că celelalte două Marii sunt învrăjbite de existarea lui duplicitară şi înrăzboindu-se între ele îl consideră duşmanul comun: curând îl vor învinge ignorându-l uitându-l desfiinţându-l. Cum – nu află acest bărbat nu-şi mai simţi degetele arme capabile să străpungă să înşface şi să gâtuie: maica bătrână nu-i zisese zicând – zicând să îl apere.” Prezentă în toate etapele, ea este cea care face legătura între viaţa de dinainte a eroului (relatată, sugestiv, în primele două părţi ale romanului, intitulate Capitolul I şi Capitolul II) şi cea din timpul dragostei (relatată în următoarele două părţi, intitulate Cartea I şi Cartea a II-a), justificând opţiunea eroului de a renunţa la ceea  ce a fost doar un capitol al existenţei şi abandonându-se marii cărţi a dragostei, chiar dacă sfârşitul ei este unul tragic.

Spre finalul romanului, cele trei prezenţe feminine ale acestui univers vor fi  numite generic „Maria”, ele nu mai sunt simple femei, sunt „Maria”, fiinţe feminine îndumnezeite întrucât au participat la îndumnezeirea eroului, tot aşa cum şi Maica Domnului a devenit sfântă prin naşterea Fiului lui Dumnezeu. Niciuna dintre ele nu poate fi eliminată din ecuaţie; eroul nu poate fi aşa cum este decât trecând prin faţa fiecăreia dintre cele trei Marii.

În faţa celor trei Marii, eroul va fi răstignit, strigându-şi dragostea pentru care nici un sacrificiu nu este îndeajuns de mare.

Există multiple surse externe ce pot fi identificate în roman; aşa cum este lesne de observat, trimiterile biblice / liturgice sunt cele mai multe şi cu rolurile cele mai importante. Începând cu Cartea a doua a romanului, autorul inserează în punctele cheie ale relatării fragmente din partea a doua a Liturghiei, culminând cu jertfa de pe Golgota sa personală şi cu jertfa fără sânge ce se săvârşeşte în timpul serviciului religios ortodox. Mai pot fi identificate fragmente din literatura antichităţii, cu deosebire din Eschil (Eriniile) şi din Homer (Odiseea), cu deosebire în pasajele dedicate femeii brune, răzbunătoare precum străvechile spirite ce veneau să împlinească datorii de sânge şi răzbunări.

Există, de asemenea, multiple ipostaze narative în roman. Naratorului omniscient i se adaugă glasurile tuturor personajelor, vocea narativă schimbându-se, ca la Virginia Woolf şi William Faulkner, pe nesimţite, monologul interior al unui personaj fiind înlocuit fără nici o notificare prealabilă de glasul unui alt personaj sau de opiniile / comentariile naratorului. Faţă de viziunea de „dinăuntru” practicată de naratorul din romanul tradiţional – narator omniscient şi impersonal, cel care ştie tot ce se petrece în roman, în romanul lui Adrian Georgescu naratorul îşi asumă de cele mai multe ori rostirea unui „eu” în calitate de subiect al scriiturii, de comentator al textului, al acţiunii, al celorlalte voci existente, subliniind totala dependenţă a acestuia faţă de vocea care îl rosteşte, ceea ce nu înseamnă, însă, că vocea care spune „eu” impune, cu autoritate, o viziune totalizantă asupra evenimentelor povestite.  Ca şi în Pendulul lui Foucault de Umberto Eco, în romanul Hagigadar personajele îşi asumă pe rând vocea naratorului, atrăgând atenţia astfel asupra polisemiei universului care mai degrabă ascunde decât scoate la iveală adevărul. În ciuda faptului că firul naraţiunii principale este vizibil în text, aglomerarea punctelor de vedere, a ipotezelor, a reacţiilor şi a deciziilor pe care acestea le suscită îl pot copleşi pe cititor, făcând să explodeze vocea narativă. Căci, spre deosebire de romanul modern – Zgomotul şi furia de William Faulkner, de pildă – unde fiecare voce narativă este bine ţinută sub control, îşi păstrează timbrul ei distinct, în romanul lui Adrian Georgescu vocile se acoperă uneori unele pe altele. Nu avem numai o pluralitate de voci narative, ci acestea sunt dedublate, incerte, cu apariţie fragmentară, refuzând, de cele mai multe ori,  unificarea şi autoritatea unei voci dominante.

Aceasta este, în fapt, ceea ce Adrian Georgescu propune prin opera sa şi, cu deosebire, prin romanul Hagigadar. Nu există un punct de vedere singular, nu există o voce care să poată acuza, care să poată zice – aceasta este bine, aceasta este rău – în afară de conştiinţa sinceră, obiectivată, a fiecărei fiinţe umane ce doreşte să îi regăsească pe ceilalţi regăsindu-se pe sine, acceptând fiecare întâmplare în deplinătatea adevărului ei, singura cale ce poate duce la îndumnezeirea fiinţei umane şi, prin răstignirea pe crucea pe care fiecare o are de purtat, spre înviere.

 

 

Veronica Anghelescu

Un gând despre „Recenzii”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Scriitor

%d blogeri au apreciat: