Predoslovie

Adrian Georgescu - Chilii 4Lucrarea de faţă se descoperă a fi o cutremurătoare meditaţie despre lume şi Dumnezeu, izvorâtă din adâncă simţire şi însufleţită de duhul smeritei rugăciuni.

Chilia – loc de taină, loc de zbucium, loc de aduceri aminte;

Chilia – loc de nemitarnică judecată unde absolutul glas al conştiinţei pătrunde fără de oprelişte în străfundul fiinţei pentru a o întoarce în simţire;

Chilia – loc de rugăciune, unde sufletul ostenit de atâta trudă se odihneşte întru Dumnezeu;

Chilia – loc de mângâiere unde Duhul Domnului coboară peste cel smerit ca să-l ridice, ca să-l înoiască în haina dreptăţii, ca să-l lumineze cu „Lumina cea nefirească a Taborului”, ca să-i împărtăşească nespusă bucurie, născută din „Bucuria Învierii lui Hristos”.

Gândurile aşternute prin „mâna scriitorului ce scrie iscusit” se desprind, parcă, dintr-un vechi pateric, din care se oglindesc frământările duhovniceşti  ale călugărilor iscusiţi  mult încercaţi de „războiul cel nevăzut”.

În lucrarea „Chilii”, Adrian Georgescu se foloseşte parţial de „limba vechilor cazanii” punând astfel în evidenţă  „duhul cel vechi”, plin de profunzime şi negrăită frumuseţe, al cuvântului care zideşte. Limbajul de altă-dată se întrepătrunde cu cel actual pentru a crea o mai bună înţelegere a textului, desigur, în favoarea cititorului.

Prin „Chilii”, autorul se adresează tuturor celor care, în încercările vieţii, sunt luptaţi ori biruiţi de duhul amarelor deznădejdi. Într-o notă mai largă, lucrarea de faţă poate  avea un caracter didactic, fiind un bun pedagog pentru toţi aceia care ostenesc – căutând pe Hristos.

Autorul, prin această lucrare, devine un mărturisitor al credinţei şi îşi propune să facă cunoscut cititorilor experienţa duhovnicească dobândită, sau spre care a râvnit în răstimpul petrecerii sale în Lavra Frăsineilor. Într-o sfielnică descoperire de sine, Adrian Georgescu menţionează:

„Îmi dau locul din inima mea să intre şi să-l ocupe cei singuri şi  fără locuinţă şi cei neântrebaţi şi aceia necercetaţi şi nebunii; beţivii; uitucii. Eu sunt cu ei. Stingându-mi luminile prea iscoditoare ale ochilor las câtorva cuvinte scrise pe care m-am învrednicit să le primesc de la Domnul şi – dezgropându-le din minte şi din suflet unde le depusesem întru păstrare – le-am devenit inteligibile chiar dacă de dispreţuit şi de urât de către unii care trăiesc suspicios şi mă neagă arătându-mă cu degetul: Acesta este. Aşadar – să mă iertaţi – fraţilor. Scriind – nu mă rog de tot singur; rugăciunea mea nu e doar pentru mine. Uit trecutul când mă zvârcoleam să apuc coada adevărului sau va fi  fost vreo aripă argintată de belşugul luminii şi însufleţită de suspinul meu cel mai sincer.”

 

Dar ce pot fi toate acestea fără dorinţa de a te ruga, fără dorinţa de a te uni cu Dumnezeu? Cu adevărat nisip spulberat de vânt!

„Rugăciunea” – acea măreaţă revărsare de suflet şi câştig de har este descoperită în paginile acestei lucrări ca o puternică doctorie duhovnicească destinată celor care, cu inimă smerită, vor să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-L primească în sufletele lor.

„Vai mie:

Doamne Iisuse Hristoase – eu Te-am  strigat şi ai tresărit. N-am ştiut să Te chem dar Te-ai apropiat venindu-mi din faţă.

Ajunge-mă.

Prinde-mă.

Ia-mă la Tine să mă trezesc chiar acum din moartea căreia m-am lăsat pradă din trândăvia minţii şi din imposibilitatea inimii de a Te iubi. Iubeşte-mă – Dumnezeule –.”

Dacă lucrarea minţii, animată de puternicele trăiri interioare, este mărturisită prin cele treizeci şi trei de chilii, lucrarea sufletului este înobilată de prezenţa rugăciunilor aşezate ca  jertfă la „altarul credinţei” şi izvorâte din milostivnică grijă  faţă de mântuirea proprie sau a celor căzuţi, aflaţi în luptă, ori în adâncă şi nedesluşită căutare.

Nu întâmplător aceste trepte de meditaţie şi rugăciune sunt în număr de 33, cifră care reprezintă „vârsta bărbatului desăvârşit”. Printr-o astfel de prezentare, autorul vede în persoana Domnului Iisus Hristos  punctul central de referinţă al existenţei umane.

 

Problema existenţialităţii hristocentrice nu cunoaşte limite, motiv pentru care autorul  conferă lucrării de faţă o triplă adresabilitate:

Prima Mânăstire – acelor vii;

A doua Mânăstire – a celor adormiţi;

A treia Mânăstire – a celor nenăscuţi … în dublu sens: pe pământ sau în cer.

„Mânăstirea” – din perspectivă mistică – reprezintă cerul şi pământul, sălaşul întruchipează raiul coborât pe pământ şi pământul ceresc (edenic), iar vieţuitorii acesteia sunt înfăţişaţi ca  fiind, deopotrivă, oameni cereşti şi îngeri trupeşti (pământeşti).

„Mângăierea” de la finalul fiecărei chilii pune în valoare rodul smeritelor cugetări dobândite prin lucrarea tainică a rugăciunii din care se revarsă pacea, bucuria şi toate darurile cele de folos.

Facem precizarea că rugăciunile menţionate în prezenta lucrare, nu sunt diortosite şi nu au aprobarea Bisericii. În această situaţie ele nu pot fi incluse în pravila obişnuită (canonul de rugăciune) a creştinilor. Aceste rugăciuni sunt expresii personale ale lucrării lăuntrice a autorului şi pot fi lecturate pentru a înţelege mai bine mesajul transmis.

Folosim acest prilej pentru a transmite sincerele noastre aprecieri domnului   Adrian Georgescu pentru curajul de a fi mărturisitor al credinţei într-o lume marcată de non-sens şi non-valoare, unde promiscuitatea morală este promovată la cote alarmante.

Ieromonah Hrisostom Iorgulescu

Mânăstirea Sfântul Nicolae – Sitaru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s